Un an si doua luni in care tu mi-ai ingrijit sufletul,l-ai sadit si acum ai cea mai mare grija sa nu se ofileasca.Esti eroul din povestea vietii mele si iti datorez totul pentru asta.M-ai smuls din cele mai intunecate locuri si m-ai facut captiva in inima ta.In orice moment,fie el de tristete sau de bucurie...incredere sau nesiguranta,aripile tale puternice si maiestre ma protejeaza de orice rau;esti invincibil. Am visat atat de mult timp la tine,insa in realitate erai de negasit...erai doar o fantoma dispusa sa mi se arate doar mie,erai doar o reflexie a imaginatiei mele;insa atat de tare mi te-am dorit,incat Artistul suprem al omenirii mi te-a creat si mi te-a scos in cale.Acum nu-mi ramane decat sa te tin aproape de mine,sa te iubesc asa cum nici in vise nu mi-as fi imaginat ca pot sa o fac. Daca as scrie tot ce-mi dicteaza sufletul as umple un infinit de pagini,toate despre tine..fiindca in mine ard nenumarate sentimente,toate dedicate tie!
S-a dus si vara si mi-a luat cu ea toate starile de bine...in timp ce toamna sireata imi umple mintea cu prea multe ganduri.Ii tot spun sa ma lase in pace in fiecare an,sa nu ma mai apuce nostalgia de fiecare data cand isi scutura hainele si imbraca pamantul cu vesminte aramii,dar nu ma asculta.
De fiecare data cand ceata ei de soldati danseaza suav si isi arunca monezile aurii ce le poarta,in mine se nasc atat de multi fiori.Insa,ca o doamna ce e,imi mangaie pielea apoi cu suflul ei plapand.Ea ma intristeaza,ea ma impaca...
Si totusi,inca o rog sa nu imi mai provoace atatea stari,sa nu ma mai simt ca o nebuna cand ea e un simplu musafir.
Nici nu s-a terminat bine Ianuarie si iar ma simt de parca am trait in luna asta cat pentru un an.Am vazut ce nu mi-am mai dorit sa revad vreodata...tradare,falsitate,parsivenie,tot soiul de persoane ce si-au dat mastile jos.Sunt acuzata prea des ca le detin pe toate si eu la randul meu,dar ce stiu ei cine sunt eu?Toti se grabesc sa ma loveasca cu tot felul de vorbe dar niciodata nu au avut rabdarea necesara sa ma cunoasca.Ce ma doare e ca stiu ca nu sunt asa,dar cum as putea sa ma lupt cu un batalion de vorbe si sa ma opun?Mai bine renunt si raman impacata cu gandul ca ma cunosc suficient pentru ca e ca si cum as vorbi cu peretii. Am pierdut multe,dar imi doresc sa vina si mai multe cu timpul.Orice pierdere provoaca suferinta,dar eu am pierdut atat de multe incat am inceput sa ma obisnuiesc.Nu vreau sa imi conturez viata intr-o mare drama,nu mai pot sta cu mainile in san si sa privesc fara sa fac ceva,nu mai vreau sa ma resemnez.Am sa trag,am sa lupt si am sa fac tot posibilul sa imi fie bine...daca eu nu o fac,nimeni nu o face! Am invatat sa iubesc din nou,dar cand am facut-o...s-a intors totul impotriva mea.Poate ca nu stiu cum sa iubesc,nu stiu cum sa exprim caldura sufleteasca de cele mai multe ori..dar cert este ca de simtit am simtit si inca au mai ramas urme.Am fost abandonata cand aveam cea mai mare nevoie de el,chiar daca nu i-am spus asta niciodata...asa m-am simtit.Aveam nevoie de sprijin,de intelegere...nicidecum de alungare si mai apoi de oale sparte,culmea,tot in capul meu.Am avut iesiri dubioase,am jignit si eu la randul meu dar ce ma deosebeste de restul este ca nu o fac din suflet ci din prea multa irascibilitate.M-am lecuit si de asta data,am primit prea multe cuvinte dure ca sa mai pot uita sau ierta ceva dar incep sa cred ca este ceva tipic masculilor frustrati,o categorie a masculilor. Inchei si cu asta,sper sa revin cu ganduri ceva mai optimiste.
"If you love something let it go,if it comes back to you it's your,If it doesn't,it never was" :)
